Doi oameni se certau. Adică, drept vorbind, numai unul îl certa pe celălalt. Zicea:
– Ce? Credeai ca am fost sincer cu tine? Nu eram, ci râdeam de tine.
Celălalt, blajin, cu bunătate privind la el, răspunse:
– Ştiam.
– Îţi aduci aminte când îţi spuneam că ţin la tine? Minţeam.
– Ştiam…
– Când te-am împrumutat am făcut-o ca să te umilesc.
– Ştiam…
– Te-am înşelat când ţi-am spus că te admir pentru activitatea şi succesul tău.
– Ştiam…
Cel ce lovea atât de crud într-un suflet de om, se opri dintr-o dată ca fulgerat de o putere nevăzută. Căscând ochii, şopti:
– Cum, tu ştiai de toate astea, şi-ai tăcut?
– Da…
– Şi nu m-ai urât?
– Nu. Te-am iubit.
Cei doi se priviră. Ceva se prăbuşea într-un suflet. Omul căzu năruit la pământ şi hohotind de plâns, abia putu rosti:
– Mă mai poţi ierta?
Celălalt, plin de bunătate, cu lacrimile pe gene, îi puse mâna pe creştet, spunându-i încet:
– De vreme ce te iubeam, te-am şi iertat.

.

Oare câţi dintre noi putem iubi atât de mult încât să trecem peste toate pentru persoana iubită, câţi putem ierta totul? De obicei, oamenii care fac asta sunt consideraţi proşti. Şi se profită de ei. Dar cred că cei mai câştigaţi sunt cei buni, indiferent de părerea celorlalţi. Iubiţi şi fiti iubiţi!