Îmi place punctualitatea. Şi sunt punctuală, de obicei. Se mai întâmplă să întârzii un minut sau două, dar asta se e din cauze independente de mine. Şi de asta îi înţeleg şi pe cei din jur. Ştiu ce înseamnă sfertul academic şi pot să pun în practică această noţiune.

Dar când cineva face mare caz de punctualitate, când 2 secunde întârziere sunt tratate ca şi ofensă gravă, atunci mă aştept să fie la fel de punctuali şi ei. Eventual să ajungă mai devreme. Dar nu să fie „exemplu” atunci când îi văd toţi, iar când sunt siguri că cei cărora le-au impus regulile lor rigide şi draconice nu-i pot vedea să facă exact pe dos.

Nu mi se pare normal ca tu să urli la mine că intru după tine la un curs care oricum, măcar teoretic, începea la fix 2 minute după ce am ajuns eu doar pentru că tu ai ajuns mai devreme. A, şi pentru că, evident, îţi permiţi asta. Dar atunci când ai un program relativ fix mă aştept să te găsesc acolo la fix.

Nu, nu-mi convine să aştept jumătate de oră după ce se presupune că ţi-ai început programul şi să nu apari. Măcar dacă e cineva să anunţe că întârzii. A apărut o problemă, se întâmplă. Aşa e ceva de înţeles. Dar altfel nu.

Îmi e o scârbă teribilă de oamenii cu standarde duble. Când sunt scoşi în faţă sunt perfecţi. Dar în rest sunt mai răi decât cei pe care îi critcă. Creşteţi naibii odată şi reveniţi-vă!

Nimeni nu e perfect, ştiu asta. Dar e o diferenţă ntre oamenii care fac tot ce se poate mai bine cu ceea ce au la dispoziţie şi voi. Voi vă credeţi perfecţi. Noi, ceilalţi stim că nu suntem perfecţi, că avem destule trăsături negative şi că greşim. Dar măcar încercăm să ne corectăm. Şi şă ne păstrăm părţile bune, iar pe celelalte ăncercăm să le ameliorăm. Cât se poate.