Am aflat astăzi – la un stagiu – că într-o ţară nordică există cursuri de prim ajutor pentru copii. Din cei mici, la grădiniţă numai – preşcolari. Nu la clasele primare, nu la „generală”, nu liceu sau mai mari. Încă de la vârste fragede, de 5-6 ani. Şi-mi imaginam eu că un pitic din ăsta abia se descurcă singur, dar să mai acorde primul ajutor? Că la noi sunt destui adulţi care habar n-au cu ce se mănâncă asta.

Dar am aflat că nu e aşa. Totul a fost explicat la nivelul lor, să poată înţelege gravitatea unei situaţii şi mai apoi să ştie exact ce au de făcut. Şi au primit şi un test, să demonstreze că nu au ars gazul degeaba. Adică educatoarea lor s-a prefăcut că pică pe jos, în stop cardio-respirator. Iar ei, copilaşi descurcăreţi trebuiau să facă tot ce pot să o ţină în viaţă până soseşte un alt ajutor. Şi prichindeii au fost la înălţime. Şi au făcut totul corect, „ca nişte oameni mari”.

Parcă îi şi văd: unul sună alarma/serviciul de urgenţe. Unii asigură un spaţiu liber, alţii evaluează persoana căzută şi o aşează pe educatoare în aşa fel încât să poată respira în spaţiul eliberat. Sau, dacă nu respiră, atunci o ajută să respire, adică se asigură că există o cale respiratorie liberă prin diferite manevre. Apoi un prichindel face masaj cardiac. Care trebuie să fie corect executat, dacă se vrea a fi eficient. Şi ei îl făceau corect. Acum mă gândesc aşa: dacă un copil de 5-6 ani, la greutatea şi înălţimea lui poate face aceste manevre corect şi complet, atunci de ce unii tineri şi adulţi comentează că ei nu pot, că sunt prea slabi, că obosec? Eu nu le găsec scuze, mai ales dacă mă gândesc la acei copii.

Şi mai am o întrebare. De ce la ei se poate şi se consideră necesar să existe cursuri de prim ajutor încă de la vârste atât de mici, iar la noi deloc? Pe aici, oamenii nu ştiu nimic sau aproape nimic din ce ar trebui să facă în situaţii de criză, sau când o persoană se răneşte/ electrocutează/ îneacă/ pică pe stradă… (mai completaţi voi, cu ce vreţi). Bine, sunt câteva excepţii, oameni care ştiu ce fac, dar sunt puţini.

La noi se introduc ore obligatorii de religie, dar nu sunt cursuri de prim ajutor, care ar fi infinit mai folositoare. Bine, şi ar mai fi nişte cursuri care ar trebui predate la noi: educaţie pentru sănătate, etică, educaţie sexuală – pentru că şi aşa sunt prea mulţi tineri care nu ştiu să aprecieze valoarea unei vieţi sau care habar nu au habar de reguli elementare de igienă sau de protecţie. Despre astea, însă, altă dată. Dar… la alţii se poate, nu şi la noi.