Acum, când scriu asta sunt câţiva copii care „colindă”. Îmi aduc aminte de cum era când eram eu mică. Cu aproximativ 2 săptămâni înainte de Crăciun mă apucam să repet colinde. Da, colinde şi nu colind. Nu cântam acelaşi colind toată seara. Şi încercam să cânt cât de bine puteam, deşi nu pot să spun că am avut un talent deosebit.

Acum nu mai găsesc acelaşi entuziasm. Şi nu numai că nu mai există entuziasmul acela, plăcerea de a colinda, dar lipsa asta se împleteşte şi cu o lipsă cronică de bun simţ. Înţeleg că un copil nu are voce, dar măcar poate învăţa un colind bine şi să-l spună până la capăt. Poate să stea 2 minute, să-şi recapete suflul înainte de a începe imitaţia de colind.

Dar nu fac aşa ceva. De ce să înveţe corect un colind sau de ce să-l spună până la capăt? Asta consumă timp. Mai bine îl spui (că ăla nu e cântat) pe fugă, gâfâind, că aşa ai ocazia să mergi pe la mai multe uşi şi poate câştigi mai bine, nu? Groaznic!

Îmi spune şi mie cineva unde au dispărut colindele şi colindătorii? Măcar e zăpadă de Crăciun, deşi asta e o consolare destul de slabă…