Când eram copil nu-mi păsa prea mult de partea cosmetică. Cred că totdeauna aveam julituri sau vânătăi pe undeva. Nu-mi aduc aminte să fi dat iama prin trusa de machiaj a mamei vreodată. De fapt, dacă mă gândesc bine nici nu prea aveam în ce să dau iama🙂 Mama nu a fost niciodată genul care să se machieze foarte mult.

Îmi aduc aminte și acum prima dată când m-am machiat. Eram în clasa a 9-a la balul bobocilor. Nu suportam fardul de pleoape, tuș sau creion de ochi. Cred că a durat vreo două ore până când am reușit să mă opresc din plâns. Cred că a trebuit să-mi refac machiajul de vreo 2-3 ori până când am plecat, dar în final ieșise ce vroiam atât de mult… Balul în sine a fost destul de sec și neinteresant. A avut loc într-un club house, un gen pe care încă nu îl înghit prea mult nici acum. Dar nu a mai contat atât de mult… reușisem ceva: învățasem să mă machiez.

Ca un copil ce a crescut la țară, nu cred că treceau mai mult de 2-3 zile fără să am vreo vânătaie sau julitură nouă. Uneori aveam julituri în diferite stadii de vindecare, dar asta nu mă oprea să ies la joacă. Nici măcar nu mă determina să le acopăr. Erau ce erau și cu asta basta. Aveam treburi mai importante, nu aveam timp să mă îngrijorez că se văd niște vânătăi sau cicatrici pe mâini sau picioare. Știu că mama încerca totdeauna să mă facă să fiu mai atentă („Fii mai atentă, ești fată și nu vrei să ai cicatrici” asta era replica ei preferată).

Chiar și acum sunt destul de neatentă și mă lovesc des: colțul biroului, masa din bucătărie, patl, mă lovesc chiar și în somn. Și cine mă cunoaște știe că oricât de ușoară ar fi lovitura, există șanse foarte mari să lase semne. Astfel,  am destule vânătăi chiar și la 25 de ani. Uneori arăt de parcă aș participa la nu știu ce lupte libere. Odată am alunecat pe gheață dar nu am căzut, pentru că m-a prins iubi de mână. Până a doua zi, locul în care mă prinsese era marcat de o brățară vânătă… Nici nu poate să mă ajute omul, că lasă semne:)) Semne de bună purtare, cum le spunea mama.

Acum ne chinuim să ascundem orice cicatrice cât de mică, orice vânătaie, julitură, orice ar putea să ne strice imaginea perfectă pe care încercăm să o afișăm. Mă întreb cum ajungem de la copiii lipsiți de griji, cărora le pasă mai mult de joaca lor și de prieteni decât de înfățișarea lor, de micile posibile accidente. Cum ajungem să ne preocupăm uneori mai mult de exterior decât de interior? A devenit cumva o modă să ne purtăm semnele în interior?

Sau moda e de fapt să ne ascundem toate rănile, semnele și cicatricile, „de bună purtare” sau nu, indiferent de stadiul în care se află? A ajuns necesitate să purtăm o mască – fie ea interioară sau exterioară?