De la ce am pornit cu asta? De la acest articol din smartwoman. Pe scurt, acolo este abordată o problemă pe cât de reală pe atât de desconsiderată la noi în țară și anume agresivitatea celor mici (și adolescenți, că nici ei nu sunt mai presus de asta) față de colegii lor.

De cele mai multe ori, suntem conștienți că cei mici sunt cu adevărat răi (și nu numai răutăcioși) când vine vorba de cineva diferit sau uneori chiar de o persoană nouă în zonă. Se știe că atunci când ceva nu le convine sau sunt invidioși sau pur și simplu își doresc ceva și nu pot avea pot deveni răi și agresivi. Bineînțeles, asta diferă de la copil la copil, de modul în care sunt educați, de cât sunt de înțeleși…

E foarte adevărat că sunt și copii exagerat de sensibili pe care chiar și cea mai mică observație sau critică – idiferent de unde vine aceasta – îi doboară și uneori nu ai de ales cu ei, trebuie să se adapteze la situațiile mai urâte sau dificile întâlnite în viață. Dar asta nu înseamnă că un om (fie el mai mic sau mai mare) trebuie să se adapteze la răutățile intenționate și gratuite pe care alții le fac doar pentru simplul motiv că pot.

Ce e mai rău e că părinții și unii profesori le găsesc scuze acestor mici tirani („așa sunt copiii, mai glumesc”, „sunt copii, nu știu ce spun/fac și ce impact pot avea”). Total de acord, sunt copii și glumesc. Dar atunci când „gluma” afectează alte persoane deja nu mai e glumă. Se numește răutate gratuită și ar trebui luate măsuri de cei care ar trebui să se ocupe de copii, indiferent dacă sunt părinți sau cei care se ocupă de educația lor academică (de obicei și din păcate, ultimii nu prea pot face ceva fără a fi atacați de părinți).

Cum spuneam mai devreme, dacă cel care ia atitudine e un profesor/ învățător, atunci părinții ar trebui să-l susțină pe cel ce încearcă să le educe odrasla, să accepte situația și să se străduiască să-și ajute copilul să nu-i mai rănească pe cei din jurul lor. Dar pe la noi se întâmplă altfel. Doar copiii trebuiau să învețe de undeva cum să se comporte cu cei mai slabi/ diferiți, nu?

Părinții chemați la școală pentru că pruncul înjură/ bate/ agresează fizic sau psihic alt copil sunt și mai agresivi decât cel mic și încercă să-l pună la punct pe neobrăzatul care îndrăznește să le facă observație în ceea ce privește comportamentul odraslelor proprii, de preferință de față cu copilul. Probabil că acei părinți consideră că nu contează decât cum te văd cei din jur, iar dacă scapi o ocazie de a umili pe  cineva ești considerat la rândul tă slab și vei suporta consecințele. Probabil pentru ei nu contează prea mult performanțele academice.

Se consideră că cei care îi abuzează pe cei din jur fac asta pentru că trebuie să se simtă mai puternici, pentru că trebuie să dețină controlul. Dar când niște copii sunt agresorii, atunci trebuie căutată sursa problemei acasă și în societate. Pentru că de acolo pornesc toate sentimentele de nesiguranță și nevoia de control. Iar societatea premiază agresorii și nonvalorile. Uitați-vă în jur. Dar totuși, dacă altele ar fi valorile acasă poate altfel ar sta treaba…

La adolescență nu se schimbă foarte mult în bine. Agresorii vor agresa în continuare dacă nu se iau măsuri, iar cei care au fost victime… Ei bine, unii vor deveni agresori la rândul lor, pentru a se răzbuna pentru ceea ce au pățit, alții vor învăța să-și descopere propriile valori și să-i ignore pe cei care au încercat să-i îngenuncheze. Iar unii vor fi marcați toată viața de abuzurile din copilărie. Dar asta depinde de la caz la caz. Iar adolescenții au o nevoie uriașă de acceptare, așa că mulți acceptă prea multe numai din dorința de a fi acceptați.

Până la urmă toți ne dorim să fim acceptați de cei din jurul nostru, dar asta nu înseamnă că le facem rău celor mai slabi ca noi sau celor care îndrăznesc să fie altfel. Dacă tot ne mândrim că suntem oameni ar trebui să folosim ceva caracteristic nouă și anume rațiunea. Și să învățăm să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și rele și să învățăm să nu dăm vina pe cei din jurul nostru pentru neputințele și limitările noastre.

Comportamentul agresiv se dezvoltă în copilărie, de cele mai multe ori învățat și, mai rău, încurajat de părinți. Se poate face ceva, dar numai cu voință. Iar dacă cineva susține că abuzul psihic e doar „o formă de glumă” îi invit să se pună în locul victimelor și apoi mai discutăm. Violența, sub orice formă, nu ar trebui acceptată, cu atât mai puțin încurajată. Pentru că violența naște violență. Și lasă răni adânci, cu ciactrici vizibile toată viața.

Cu drag, Măd