Dacă ne uităm la filmele americanilor, vedem că pe la ei e ceva normal să te împrietenești cu vecinii. Dacă se poate, imediat ce au ajuns în zonă. Am găsit un articol care ne dă și câteva ponturi de cum să ne cunoaștem vecinii. Da, poate să pară chiar interesant: petreceri cu vecinii, cineva care să te ajute când ai nevoie…

Poate pentru că eu nu am o casă a mea văd lucrurile un pic diferit. Pe la noi chiriașii sunt priviți de sus, de parcă nu valorează nimic numai pentru că nu au „câteva zeci de mii de euro” disponibili pentru a cumpăra o casă sau un apartament. Proprietățile și banii contează mai mult decât oamenii, cel puțin în ochii vecinilor care dețin deja o casă. Pentru ei, cei care stau în chirie au numai obligații și drepturi ioc.

Acum stăm într-o zonă nouă a Clujului. Când ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum am avut intentenția să ne împrietenim cu vecinii, mai ales că nu prea sunt vârstnici prin zonă. Dimpotrivă, majoritatea celor care stau în zonă sunt tineri și familii cu copii mici. Cred că media de vârstă din zona asta e undeva până la 35 – 40 de ani.Și asta fără să iau în calcul copiii🙂

Chiar la început a trebuit să ne bazăm pe sfatul și ajutorul unor vecini în legătură cu firma de internet, pentru că nici Romtelecomul și nici RDS-ul nu aveau acoperire. Și UPC nu o să ne punem niciodată pentru că ne obligă să luăm abonament tv și nu intenționăm să ne luăm prea curând așa o mobilă. În plus au abonamente nesimțit de mari pentru niște servicii proaste. Pentru că au fost atât de amabili am crezut că o să ne împrietenim, că o să fie diferit de alte locuri unde populația era formată majoritar din persoane în vârstă.

Ne-am mutat încrezători. Și am fost dezamăgiți. Cum spuneam mai sus, ca și chiriaș – în ochii vecinilor proprietari – ai numai obligații. Trebuie să te miști în vârful picioarelor, trebuie să vorbești în șoaptă și tot așa. Ți se răspunde politicos la saluturi, dar nu prea ai acces în „clubul” lor. Primești amabilitate și nu prietenie de cele mai mult ori. Și asta când sunt dispuși să ofere ceva ce nu costă, cum ar fi un salut cald sau un zâmbet.

Vecina de lângă, atât de amabilă la început nu a mai fost la fel pe parcurs. Nu pot vorbi un pic mai tare in casă pe la 10-11 (nu urlat, ci vorbit normal) că i se pare că e chef. Într-o vineri seara pe la 10-11 eram acasă, cu sora lui iubi și prietenul ei. Aveam muzica la nivelul camerei nu mai mult, nu vorbeam tare și nu cântam. Și vecina a venit la usă în capot, cu părul ciufulit și urlând: „Sunteți campioni la nesimțire!” (exact cuvintele ei) după care s-a întors în pat. Am rămas interzisă la ușă. Se pare că o deranjasem de la somn.

Înțeleg că muzica sau râsul sau altele asemenea pot deranja. Dar muzica la un nivel rezonabil, cu ferestrele închise și nu cu mult după ora 10… Oare asta deranjează așa de tare? Dar vecinii care nu mai termină de dat găuri în pereți sau de renovat, care mută mobila în miezul nopții, care dau petreceri ce țin până noaptea târziu nu contează? Sau ei au mai multe drepturi pentru că sunt proprietari?

Da, știu, un pic cam personal. Dar ce folos să încerci să-ți cunoști vecinii dacă ei nu vor? Mai ales dacă ajungi mai târziu, ei au deja micul lor cerc format și nu mai vor pe nimeni nou? Așa ar fi frumos, așa se cuvine, să nu stai lângă niște străini. Buhuhu. Who cares? Dacă lor nu le pasă, atunci nici mie. Am încercat să fiu prietenoasă cu niște oameni care nu au vrut sau care m-au judecat pentru că nu am destui bani să cumpăr o casă. Se poate vedea pe fața lor cum își schimbă părerea atunci când află că stai în chirie.

Cândva o să avem o casă a noastră. Dar până atunci o să stau în chirie și nu-mi pasă.Iar cei care nu pot să înțeleagă asta… ghinion. Ei pierd, nu eu.

Cu drag, Măd