Sau apelul pentru liniște al cuiva sătul de țărani.

Tot vorbeam astăzi de vecini… În momentul ăsta e vorba de vecinii de la blocul din fața balconului meu. Îmi vine să ies la balcon și să strig la ei să-și țină gura, că unii au de lucru/învățat. Dar nu pot să fac asta, pentru că nu este oră sau „perioadă de liniște”. Asta înseamnă că trebuie să suport, la fel ca în fiecare seară.

Iubesc copiii, dar cei care stau în blocul vecin mă termină psihic. Sunt vreo 10 sau cam pe acolo. Și în fiecare seară, după 4-5 ies cu unul sau ambii părinți la joacă. Adică țipă cât pot, râd, fac zgomot cu tot felul de jucării, iar părinții stau în grupuri și vorbesc și râd mai tare decât propriile progenituri, pentru că altfel nu se înțeleg între ei. Oare faptul că trebuie să strige dacă vor să audă ce spun nu e un semn destul de clar că ar putea să deranjeze alți oameni?

Pentru unii e prea mult să gândească mai departe de propriile persoane. Și în timp ce unii strigă în loc să vorbească oricând vor, alții trebuie să se miște în vârfurile picioarelor, pentru că deranjează vecinii sensibili. Nu înțeleg ceva. Dacă nu scrie nicăieri că e „perioadă de liniște” asta înseamnă că putem să ne comportăm oricum și să facem cât de mult zgomot se poate?

Dacă eu nu-mi permit să ascult muzică la boxe atunci când am geamul deschis pentru că nu vreau să-i deranjez pe cei din jurul meu, atunci alții cum își permit să se comporte de parcă ar fi în mijlocul pustiului? Spune bine cine spunea că „țăranul de oraș e cel mai prost animal”.

Un pic (mai mult) nervoasă, Măd