Ne-am apropiat cu pași prea repezi de finalul mini vacanței pe care ne-am permis-o după examenul de licență. Deja am plecat și din ultimul punct al traseului nostru – Vatra Dornei și am ajuns în acasă în Cluj. În sfârșit am reușit să fac lucruri pe care mi le doream de ceva vreme și să-mi încarc bateriile pentru cursa ce e numai la jumătate.

Poate o să râdeți (eu încă mai sper că nu) dar astăzi am urcat pentru prima dată cu telescaunul. Pe Dealul Negru🙂 În apărarea mea, nu am fost omul muntelui și nici nu am avut cu cine să fac lucruri „specifice muntelui” copil fiind. Nu am avut cu cine să urc pe munte, să completez trasee montane și nici nu am învățat să schiez. În schimb, am auzit destule povești legate de aventuri pe munte de la tata, din timpul armatei sau de la alți oameni care știau ce înseamnă muntele. Asta a fost suficient să-mi inoculeze „microbul” și să mă facă să tânjesc după munte.

M-am cam depărtat de subiect, totuși. Spuneam că am urcat cu telescaunul. Ei bine, la început mi-a fost frică pentru că nu suport înălțimile. Dar sentimentul ăsta a dispărut imediat ce am început să observ peisajul și mi-am lipit camera de mână. Problema e că am uitat că pozele făcute în mișcare rareori ies clare. Ghinionul meu. Dar tot m-am bucurat de experiența asta cu bucuria unui copil – sincer și complet. Am respirat aerul ce mirosea a brad și aer curat și am ascultat șoaptele și poveștile pădurii la coborâre.

Nu credeam că o să mă bucur chiar atât de mult de toată experiența, ținând cont și de groaza mea de înălțimi. Nu este ultima dată cu telescaunul, desigur. Dar este prima experiență, primul contact mai serios cu această lume și contează enorm tocmai din cauza asta. Poate data viitoare vom urca pe jos (pe un alt traseu, desigur) și vom coborî cu telescaunul, adică exact invers decât acum. Sau poate vom face un traseu complet pe jos. Depinde de vreme, de dispoziție și de timpul nostru.

Ultima zi și jumătate a deschis un capitol nou și incitant în viața mea, că iubi e deja obișnuit cu asta (cineva și-a petrecut o mare parte a copilăriei și vacanțelor în Vatra Dornei…). Cu un singur lucru nu m-am putut obișnui încă, dar sper să trec peste: frigul. Povești de la coborâre mâine, pentru că nu vreau să vă plictisesc.

Îmi cer scuze pentru calitatea pozelor și vă rog să țineți cont că sunt făcute în mișcare.

Cu drag, Măd