Am rămas datoare de ieri cu o poveste. Coborârea din vârful Dealului Negru Bunicul (bunicul lui iubi adică) susține că la cei 1300 de metri pe care îi are e numai un delușor – o joacă de copii chiar și pentru cei neantrenți, așa ca mine. A avut dreptate în mare parte. Spun în mare parte pentru că doar am coborât acei metri de deal, nu i-am și urcat pe jos. Partea cu urcatul o să o verificăm altă dată.

După cum spuneam data trecută, mă comportam ca un copil. Râdeam, eram agitată, săream, alergam. Ajunși sus am admirat priveliștea, am mai făcut câteva poze și am început să ne gândim și la coborâre. Toate bune și frumoase, am ales un traseu și pornim. Bineînțeles că eu mai mult mă uitam în jurul meu decât pe unde merg, cu camera permanent în mână. Așa am aflat că acumulatorii de la cameră încep să dea semne de oboseală. Acasă am pus un set de acumulatori pe care puteam să jur că i-am încărcat acum vreo lună și jumătate și nu i-am folosit. Am făcut vreo câteva poze și au cedat. Noroc cu telefonul, că altfel nu mai aveam nici o dovadă🙂

Între timp, iubi îmi tot spunea povești nemuritoare de când era el mic și cutreiera locurile pe care tocmai le colindam. Așa că am fost nevoiți să abandonăm traseul și să mergem la izvoarele din poveste, cu apă slab carbogazoasă, feruginoasă. Matca pârâului pe care îl hrănea izvorul era roșiatică, din cauza oxidării fierului conținut. Adică apă cu adevărat minerală și nu sifonul pe care îl cumpărăm noi cu titlul de apă minerală din supermarket. Avea un gust deosebit, bogat. Păcat că nu am putut lua câțiva zeci de litri la Cluj cu noi…

Spuneam că ne-am fixat destinația – izvorul, dar nu corespundea cu traseul inițial și era prea departe să ne întoarcem de unde am plecat și să pornim pe al traseu (eram deja pe la jumătatea drumului). Prin urmare ne-am croit propria noastră rută, direct prin pădure. O fi Dealu Negru doar un deal, dar tot e destul de abrupt și am fi avut nevoie de o persoană mai experimentată drept ghid. Ne orientăm noi bine în spațiu, dar dacă e cineva care cunoaște drumurile e și mai bine: ocolim și pantele prea abrupte de zmeurișul prea des sau zonele cu rugi de mure atât de deși încât trebuie ocoliți.

Până la urmă nu am fost singuri. În drumul nostru ne-am întâlnit și ghidul, numai că nu am știut imediat că el va fi cel care ne va ajuta să găsim cel mai scurt și mai bun drum. De ce nu? Pentru că ghidul era un câine cenușiu, jucăuș, pe care îl mai văzusem și la bază de unde luasem telescaunul și care se plimba prin zonă. Probabil era prea plictisitor să stea numai jos. Eram deja prieteni și ne-am bucurat să avem un camarad în plus, mai ales unul așa de simpatic. Tot coborând a luat-o înainte. Alerga un timp în față, apoi se oprea să ne aștepte. La început am fost chiar reticenți: cum să știe un câine unde vrem noi să ajungem? Ori înțelegea ce vorbim ori aveam același drum, nu știu. Cert e că ne-am convins că e cel mai bun ghid pe care îl puteam găsi.

După asta, totul a fost simplu. Am băut apă, am luat și cu noi un pic și am plecat. Poze am făcut în continuare cu telefonul și am râs că am găsit o călăuză atât de simpatică și jucăușă. Partea bună a fost că am ajuns acasă la timp (a plouat un pic). Nu a ținut mult, dar ploicica tot ar fi fost suficientă să ne facă să stăm cu nasul înfundat. Ne-am bucurat de excursie și de soare, de apă, de cățel – de tot ce era în jurul nostru adică.

Cu drag, Măd