Cei ce mă cunosc știu că primii ani din viață (primii 15 mai precis – ceea ce include școala generală :)) mi i-am petrecut la țară. Părinții mei au crescut animale, dar nu au avut niciodată cai. Dar nu-i nimic, au avut bunicii mei. Și mie mi-a convenit asta. Caii sunt niște animale puternice, frumoase și inteligente și să nu mai spun utile… Destule motive să-i iubim.

Când eram destul de mică, undeva înainte de 10 ani, bunicul obișnuia să ne urce pe cal și să ne lase pe mine și pe fratele meu să mergem câțiva pași. Totul se întâmpla sub supravegherea lui atentă bineînțeles – de cele mai multe ori nici măcar nu lua mâna de pe frâie – dar senzația era una de libertate, mai ales că ne lăsa impresia că noi conducem totul. Și tare ne mai bucuram când ne lăsa să „călărim” chiar și acei câțiva pași…

Ieri am avut ocazia să îmi amintesc de perioada aceea a copilăriei. În vară am achiziționat un voucher pentru o oră de echitație de la asociația Descoperă Natura Daksa și nu am avut timp să-l folosesc până acum. Cum nu sunt expertă mi-au dat un cal blând și bătrân. Și chiar prietenos, dacă e să mă bazez pe ceea ce îmi spune intuiția. Mi-a plăcut mult de tot și m-am bucurat să-mi aduc aminte de copilărie.

Ok, nu pot spune că a fost totul perfect. Locul în care am putut călări era un țarc destul de mic, dar având în vedere experiența mea s-a dovedit a fi perfect. Am învățat să călăresc cu o șa, să strunesc un cal, să-l determin să se întoarcă atunci când vreau eu. Bine, partea cu întoarcerea e relativă pentru că nu totdeauna mi-a reușit, dar a fost și numai o oră… La început părea că pentru un țarc de dimensiunile acelea o oră e prea mult. Dar când trebuie să te obișnuiești cu calul, când trebuie să înveți lucruri elementare, e bine așa.

Partea bună e că e departe de oraș și e liniște. Partea proastă e că… e departe de oraș și dacă nu ai o mașină și nu vrei să dai bani pe taxi ai destul de mult de mers pe jos de la ieșirea din Cluj (depoul de tramvaie, Mănăștur). Cam o oră în pas vioi. Drumul e parțial asfaltat, până la o fostă bază militară. După asta… praf și pietre, așa că aveți grijă ce purtați. Noi am aflat asta pe propria piele, dar eu tot consider că a meritat experiența (iubi nu, dar asta cred că o să spună el, după cum îl cunosc :)).

Cei care conduc locul par foarte simpatici, se vede că țin la animalele de acolo. Dacă mergeți într-un grup mai mare există șansa să faceți drumeții și să vă distrați chiar mai mult decât dacă veți călări singuri. Mi-a plăcut? Sigur! Voi mai merge? Poate, asta depinde de mai mulți factori. Dar sigur nu vreau ca asta să fie ultima experiență de acest fel.

Cu drag, Măd