După o lună și ceva de când mi-am început rezidențiatul în chirurgie generală încep să mă simt cu adevărat doctor, deși sunt abia la începutul unui drum lung. Știam că îmi place chirurgia atunci când am ales acest rezidențiat, pe 27 noiembrie. Acum sunt din ce în ce mai sigură că am făcut alegerea corectă. Și îmi place din ce în ce mai mult ceea ce fac.

Sunt doar un rezident ce abia învață alfabetul chirurgiei. Totuși, zilele astea am realizat că și un rezident în anul 1 poate face o diferență în viața unui om. Nu ca specialist, pentru că încă nu am nici cunoștințele și nici experiența necesare, dar ca suport moral pot ajuta în suficiente cazuri. Bine, să nu vă închipuiți că tot ce fac e să țin oamenii de mână și să le spun poveși să se mai calmeze. Pot să suturez plăgi chiar bine și estetic, să curăț o plagă, să iau unele decizii ce pot ajuta un om, să deosebesc și să identific unele urgențe chirurgicale. Nu e mult și sunt conștientă că nu pare cine știe ce, dar totul se învață în timp, cu pași mici și siguri. Mai ales dacă vreau să le învăț corect și temeinic.

Au fost câteva momente în care chiar am simțit că ceea ce fac e bine și că ajut cu adevărat. Și au fost oameni care au venit la mine înainte să plece și mi-au mulțumit. Nu vă gândiți la prostii, aici e vorba de un’Mulțumesc!” spus din toată inima, cu un licăr în ochi și o strângere de mână. În acele zile lumea a fost mai bună, afară parcă era mai cald chiar dacă erau minus nu știu câte grade. Aceste momente mă fac să mă simt bine și să uit că deși pe pontaj sunt trecute 7 ore pe zi eu stau în medie 9-10 ore la clinică pentru că este destul de lucru și că vreau să învăț cât de mult se poate, că salariul e unul de toată jena, că sistemul e unul la pământ, etc.  Momente ca astea fac ca totul să merite, îmi ridică moralul și mă ajută să merg mai departe.

Cu drag, Dr Măd! Have fun și fiți sănătoși!